Telomeraza rna biogeneza anti îmbătrânire

Structura chimică a bazelor purinice şi pirimidinice Fig. Pentozele din componenţa acizilor nucleici 3. Ea rezultă în urma unirii prin legături de hidrogen a bazelor azotate din două catene polinucleotidice complementare.

Polinucleotidă fosforilază umană hPNPaseold : o genă conservată evolutiv cu un repertoriu extins de funcții de degradare a ARN SubiecteTransferase Abstract Polinucleotida fosforilazei umane hPNPase vechi este o enzimă de procesare a ARN-ului conservat evolutiv, cu roluri în creștere în reglarea fiziologiei celulare. Deși hPNPase vechi seamănă structural și biochimic cu PNPază din alte specii, studiile de supraexprimare și de inhibiție arată că hPNPase vechi a evoluat pentru a servi funcții mai specializate și mai diversificate la om. Direcționând mRNA specific sau microRNA mic codificator, hPNPase vechi modulează expresia genică care, la rândul său, are un rol esențial în reglarea proceselor normale fiziologice și patologice.

Complementaritatea catenelor se bazează pe împerecherile specifice, prin legături de hidrogen, a bazelor azotate de pe cele două catene. Modelul dublului helix al moleculei de ADN Descrierea organizării spaţiale a moleculei de ADN elaborată în de Watson şi Crick a reprezentat un moment crucial în biologie deoarece a permis explicarea mecanismului prin care informaţia genetică este conservată fig.

Poluarea aerului și originile dezvoltării ipotezei sănătății și bolilor

Fenomenul de replicare semiconservativă a ADN permite conservarea informaţiei, iar cel de transcripţie permite transmiterea informaţiei prin intermediul ARN. Caracterele esenţiale ale modelului sunt: a fiecare moleculă este compusă din 2 lanţuri lungi, polinucleotidice, orientate în direcţii opuse, care formează un dublu helix în jurul unui ax central, imaginar.

Această structură generează două şanţuri de adâncimi şi lărgimi diferite şanţul minor şi majorambele înfăşurându-se helicoidal de-alungul întregii macromolecule de ADN. Pe aceste şanţuri se deplasează enzimele implicate în procesele de reparare, replicare şi transcripţie. Astfel, AT şi G-C sunt singurele perechi care se pot forma. Între A-T se formează legături duble de hidrogen, iar între G-C, legături triple.

În acest fel, cele două noi molecule de ADN au aceeaşi configuraţie moleculară. Dispoziţia secvenţială variabilă a celor 4 baze în lungul lanţului de ADN stă la baza informaţiei genetice. Cele 4 baze pot să determine mii de caractere ereditare diferite, deoarece moleculele de ADN sunt polimeri lungi, pe care se pot produce un număr imens de combinaţii.

Uneori, în citoplasma bacteriilor se găsesc molecule mici de ADN extracromozomial care poartă doar câteva gene şi se numesc plasmide sau epizomi. În celulele eucariote ADN se găseşte situat la nivel nuclear şi în cantităţi mici la nivel citoplasmatic.

ADN-ul nuclear este legat prin legături ionice cu proteine bazice, numite histone.

Rolul său biologic este acela de a transcrie ARN ribozomal. Virusurile care conţin ADN poartă denumirea de adenovirusuri.

La procariote. În celulele bacteriene, cea mai mare parte a ARN se află în citoplasmă, dar o anumită cantitate este ataşată necovalent de ADN, pe măsură ce se formează în procesul de transcripţie. În celulele eucariote, diferitele telomeraza rna biogeneza anti îmbătrânire de ARN au o distribuţie intracelulară distinctă.

Toate cele trei tipuri îşi au originea în nucleu şi trec în citoplasmă unde contribuie la sinteza proteinelor. Fiecare dintre cele trei tipuri majore există în forme moleculare multiple: ARNr există în cel puţin trei forme majore, ARNt în 60 de forme, iar ARNm în sute de forme distincte. ARN mesager se sintetizează în nucleu prin procesul de transcripţie; secvenţa bazelor dintr-un lanţ de ADN cromozomial este copiată enzimatic în lanţul de ARNm.

După transcripţie, ARNm trece în citoplasmă şi apoi la ribozomi, unde serveşte ca matriţă pentru ordonarea secvenţială a aminoacizilor în procesul de biosinteză a proteinelor. Molecula este monocatenară; datorită flexibilităţii crescute se poate plia temporar formând zone bicatenare acolo unde bazele azotate care vin faţă în faţă sunt complementare fig.

Informații document

În momentul formării poliribozomului şi începerea biosintezei proteice se depliază, redevenind monocatenar. ARN de transfer sunt molecule relativ mici care funcţionează ca transportori specifici ai aminoacizilor la ribozomi în cadrul procesului de biosinteză proteică.

Fiecare din cei 20 de aminoacizi esenţiali are cel puţin un Telomeraza rna biogeneza anti îmbătrânire corespunzător, iar unii au chiar mai mulţi. Prezintă un situs specific pentru ataşarea unui aminoacid şi un anticodon specific pentru codonul de pe ARNm.

Sunt molecule monocatenare prezente la procariote în trei tipuri caracteristice cu constante de sedimentare 23S, 16S, 5Siar la eucariote în patru tipuri caracteristice 5S, 7S, 18S, 28S fig. Conformaţia moleculei de ARNt după Alberts, stg. După structură, glucidele cu importanţă biologică se clasifică în monozaharide, dizaharide şi polizaharide. Monozaharidele sunt zaharuri simple cu formula chimică Cn H2O n.

După numărul atomilor de carbon se clasifică în trioze, pentoze, hexoze etc.

Capitolul I Introducere În Biologia Moleculară | PDF

Cele două pentoze: riboza şi dezoxiriboza intră în alcătuirea acizilor nucleici. Dintre hexoze amintim: glucoza, galactoza, manoza, fructoza.

Glucoza reprezintă principala sursă de energie a celulei. Aranjamentul spaţial al moleculei de glucoză fig. Glucoza posedă o serie de proprietăţi cu semnificaţie biologică cum sunt: este uşor degradată pe cale oxidativă glicoliza aerobă şi anaerobăeste solubilă în apă, este mai stabilă decât pentozele şi mai reactivă decât monozaharidele cu mai mult de 6 atomi de carbon. Glucoza se depozitează intracelular sub formă polimerizată de amidon în celula vegetală şi glicogen în celula animală.

Dizaharidele se formează prin condensarea a doi monomeri monozaharidici cu pierderea unei molecule de apă.

Formula lor chimică este C 12H22O Cele mai importante dizaharide sunt zaharoza sucroza şi maltoza pentru plante şi lactoza pentru animale şi om.

Procesul prin care iau naştere dizaharidele poartă numele de sinteză de deshidratare. În acest mod, dintr-o moleculă de α-glucoză şi una de β-fructoză rezultă zaharoză şi apă. În mod similar, sinteza de deshidratare a glucozei şi galactozei conduce la formarea lactozei. Reacţia este reversibilă: adiţia apei la un dizaharid determină formarea a două monozaharide; procesul poartă denumirea de hidroliză fig. Monozaharide Fig. Structura spaţială a glucozei Fig. Sinteza de deshidratare şi hidroliza unei molecule de sucroză la care participă glucoza şi fructoza după G.

Tortora, 3. Polizaharidele rezultă prin condensarea mai multor molecule de monozaharide odată cu pierderea unui număr corespunzător de molecule de apă.

Încărcat de

Procesul este şi el reversibil, prin hidroliză obţinându-se monozaharide. Din punct de vedere biologic, cele mai importante polizaharide sunt glicogenul pentru celula animală şi amidonul pentru celula vegetală. Glicogenul reprezintă o importantă rezervă energetică pentru organism. El poate fi pus în evidenţă în celulele multor ţesuturi, dar este mai bine reprezentat în celulele hepatice şi musculare.

Structura moleculei de glicogen telomeraza rna biogeneza anti îmbătrânire perfect funcţiei de depozitare a glucozei, deoarece fiind o macromoleculă nu poate difuza prin membrana celulară. El participă igiena acasa formarea soluţiilor coloidale în citoplasmă. Gruparea moleculelor de glucoză într-o singură macromoleculă înlătură posibilitatea creerii unei presiuni osmotice mari care ar apare dacă moleculele de glucoză ar fi libere.

Structura ramificată a macromoleculei de glicogen Procesele de glicogenogeneză şi glicogenoliză sunt catalizate enzimatic. Localizarea enzimelor la capetele ramificaţiilor permite realizarea simultană a proceselor de glicogenogeneză şi glicogenoliză, în acest fel menţinându-se constantă concentraţia intracelulară de glucoză liberă; unităţile de glucoză sunt eliberate rapid atunci când concentraţia este scăzută şi sunt rapid adiţionate la lanţul de glicogen când concentraţia glucozei este crescută.

Intracelular, glicogenul se prezintă sub formă de granule clasificate în funcţie de mărimea lor: granule de ordinul I cu diametrul de 15 nm, granule de ordinul II cu diametrul de nm; ambele sunt entităţi ultrastructurale vizibile numai în microscopia electronică. Granulele de ordinul III cu diametre peste nm sunt vizibile şi în microscopia optică.